Grădina Botanică din Cluj-Napoca

Grădina Botanică „Alexandru Borza” a Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca, România a fost fondată în1920 de profesorul Alexandru Borza. Întinsă pe o suprafaţă de aproape 14 hectare, în partea sudică a Clujului, grădina botanică, organizată după Unirea Transilvaniei cu România, în anii activităţii de aşezare pe temeiuri solide a universităţii clujene, a reuşit să se dezvolte în timp atât ca şi un obiectiv turistic clujean cât şi ca important spaţiu didactic şi ştiinţific din cadrul Universităţii Babeş-Bolyai.

Grădina conţine pe teritoriul său peste 10 000 specii de plante din toate colţurile lumii, fiind structurată pe mai multe sectoare: ornamental, fitogeografic, sistematic, economic şi medicinal. Flora şi vegetaţiaromânească sunt reprezentate prin plante din câmpiile transilvane, Munţii Carpaţi, Banat, etc.

Printre atracţiile grădinii se numără Grădina japoneză (o grădină în stil japonez cu un pârâu şi o căsuţă în stil japonez), Grădina romană cu vestigii arheologice din vechea colonie romană Napoca, printre care şi o statuie a lui Ceres, zeiţa cerealelor şi a pâinii, alături de plante cultivate care dominăagricultura contemporană românească.

Sunt construite trei poduleţe rustice şi un pod mai mare peste acest pârâu. În acelaşi timp se desfundă peste 35 000 m² de teren pentru secţia sistematică, care se plantează şi însămânţează cu iarbă. Pentru asigurarea apei necesare s-a construit, în paralel, o reţea de apeducte care se alimenta dintr-un castel de apă propriu ce primea apa din rezervorul de beton al grădinii în care se varsă pârâul Ţiganilor.

S-au creat drumuri, cărări şi poteci, care au fost pavate şi pietruite în parte, iar altele acoperite cu nisip. S-au construit 6 răsadniţe de beton şi 12 de lemn, 2 florării de zid şi lemn, o casă mare de iernare pentru plantele mediteraneene, cu încălzire centrală şi apă caldă, la care s-a ataşat şi mica seră de fier mutată din grădina veche. Totodată se mută şi şopronul mare de rechizite şi atelierul de tâmplărie, după ce în altă parte a curţii se ridică un mic şopron-garaj pentru vehiculele Grădinii şi s-a refăcut în acelaşi timp grajdul pentru cai.

La momentul de faţă grădina deţine peste 10 000 de specii de plante, număr foarte mare pentru o grădină botanică, fapt care a dus la o evaluare a Grădinii printre cele mai prestigioase din lume. Flora şi vegetaţia din ţara noastră este reprezentată foarte bine prin plante aduse din Banat, Moldova, Oltenia, dunele maritime ale Mării Negre, Câmpia şi Podişul Transilvan, dar şi din Munţii Carpaţi. Relieful variat a permis aducerea de plante din munţii Caucaz, Balcani, Himalaya, dar şi din zona Mării Mediterane.

Grădina Romană, sau grădina lui Pliniu, este dispusă în jurul statuii zeiţei romane a agriculturii Ceres, în acest spaţiu fiind aranjate o serie de piese arheologice descoperite în oraşul roman Napoca, printre care şi două sicrie romane. Aici se află totodată o colecţie de plante care decorau odinioară grădinile romane.

Palatul Banffy

Palatul Bánffy este un important edificiu baroc din Clujul secolului XVIII, operă a arhitectului german Johann Eberhard Blaumann.

Construit între 1774 şi 1785 pe laturile unei curţi rectangulare de către contele Gheorghe  Banffy, este considerat a fi cea mai reprezentativă clădire în stilul baroc dinTransilvania. Frontispiciul rococo are blazonul familiei Banffy şi statui ale unor personaje din mitologia romană: Marte, Apollo, Diana, Perseu, Minerva şi Hercule.

Palatul a găzduit ca oaspeţi pe împăraţii Francisc I şi Franz Josef.

Începând cu 1951, palatul adăposteşte Muzeul de Artă din Cluj, cu un valoros patrimoniu de pictură, grafică şi artă decorativă. Nucleul acestui patrimoniu este Colecţia Virgil Cioflec, ce reuneşte opere ale artiştilor consacraţi cu cele ale talentelor autentice dispuse în peste 20 de încăperi. Expoziţia de bază prezintă şi lucrări ale unor artişti mai puţin cunoscuţi din Transilvania secolelor XVIII-XIX, respectiv o importantă colecţie din lucrări de mare valoare aparţinând şcolii de pictură din Baia Mare. Depozitul muzeului adăposteşte valori imense, cenzurate din diferite motive istorico-politice.

Etajul clădirii, ce adăposteşte Galeria de Artă, a fost închis în 1990 din cauza stării avansate de degradare a edificiului şi redeschis în 1996. Muzeul Naţional de Artă Cluj-Napoca a fost nominalizat la premiul EMYA pentru muzeul european al anului 1997.

RUINELE ROMANE DE LA PETRESTI

Asezata la 4 kilometri de Sebes, localitatea Petresti, cea care a dat numele unei culturi neolitice, apare astazi ca o asezare romano-germana prospera si cocheta. 

Petrestiul este amintit documentar in 1309 sub numele roman de Vila Petri. In 1317 este pomenit sub denumirile de Petrifalau si Petersdorf. In secolul al XIII-lea, localitatea a fost colonizata cu "oaspeti germani", iar populatia romana a fost izolata la margini, unde si-a construit colibe, de unde si denumirea de colibari.

Unele dintre cele mai importante obiective istorice de pe raza localitatii sunt turnul fostei biserici si zidul fostei cetati. Ruinele turnului-clopotnita se afla astazi in mijlocul cimitirului evanghelic, fosta curte a cetatii medievale de stil romanic. De jur imprejur s-a pastrat si curtina (zidul) de piatra care inconjura odinioara biserica. Satul a dat numele cunoscutei culturi neolitice cu a sa faimoasa ceramica pictata – cultura Petresti. Petrestiul este totodata ultima asezare saseasca de pe Valea Sebesului, colonistii germani evitand locurile muntoase ascunse si reci. Sasii au imprimat localitatii o arhitectura tipica, cu strazi largi, strajuite de canale de apa, cu case inalte, cu porti mari. 

Din primele secole ale asezarii nu a mai ramas decat cetatea sub forma de donjon, care a fost candva turnul unei basilici romanice, inconjurat cu un zid de incinta, pomenita la 1530, dar mai veche cu cel putin un secol. Cetatea domina iesirea din sud a localitatii, langa podul peste raul Sebes. Cetatea a fost construita de populatia saseasca, care obisnuia sa ridice astfel de monumente in localitatile in care se stabilea si a avut atat un rol militar, cat si civil. 

In vremurile de razboi, constructia servea drept refugiu pentru locuitori, iar in timp de pace aici se pastrau cerealele si alte bunuri alimentare. Cetatea si biserica au rezistat atat timp cat populatia saseasca a avut un rol important in dezvoltarea localitatii. Astazi, monumentul istoric nu este mediatizat aproape deloc si nu este inclus in nici un circuit turistic. Foarte putina lume, chiar si din judetul Alba, stie ca in Petresti exista o cetate si un turn de asemenea dimensiuni. Cauza poate sa fie si importanta pe care si-o aroga Sebesul in ceea ce priveste dominatia cultural-istorica asupra zonei. Cu toate acestea, in Petresti exista o comunitate puternica locala care incearca sa readuca localitatea la rangul pe care il merita. Nu putini sunt cei care sustin chiar revenirea la statutul de comuna, insa acest lucru pare destul de greu de realizat in prezent.

Pe vremuri localitate de sine statatoare, astazi Petrestiul apartine din punct de vedere administrativ de municipiul Sebes. Depopularea masiva a populatiei sasesti dinainte de Revolutie si in primii ani de dupa 1989 a facut ca in Petresti sa mai locuiasca in prezent foarte putine familii de sasi. Familiile plecate in Germania se intorc periodic pentru a-si vizita locurile natale. Anual in Petresti se organizeaza o manifestare la care participa multi sasi plecati din Romania. Acestia au un rol determinant in mediatizarea locurilor natale. Astfel, s-a ajuns ca monumentul istoric reprezentat de zidul cetatii si de turnul fostei biserici sa fie mai cunoscut in Germania decat in Romania. Exista numeroase site-uri pe internet in limba germana care prezinta, printre altele, si obiectivul din Petresti.

 Monumentul istoric reprezentat de zidul cetatii din Petresti si de turnul fostei biserici a ajuns sa fie mai cunoscut in Germania decat in Romania.

Castrul roman de la Gilău

A fost primul castru din Transilvania unde arheologii au identificat clar succesiunea între castrul din pământ și lemn și castrul de piatră care i-a urmat. Castrul măsoară 138 x 221 m.

Castrul roman a fost construit din pământ și lemn de o cohortă, în timpul împăratului Traian, Ala Siliana, mutată aici din Panonia, a mărit castrul și l-a întărit cu lucrări în piatră (turn cu curtină în care s-a descoperit o diplomă militară din 21 iulie 164). S-au descoperit porțile: principalis dextra și sinistra, decumana principia, praetorium, bastioanele N-V și S-V. Lucrările arheologice au evidențiat de asemenea vestigii ale locuirii daco-romane din secolul III d.C. (cești dacice, borcane, castroane, catarame, aplice, pandantive de harnașament etc.). Tot aici a fost descoperit un tezaur monetar compus din 1170 denari romani din sec. II–III d.C., cu piese de la împăratul Marc Aureliu (Marcus Aurelius, 121-180 d.C.) până la împăratul Filip Arabul, ascuns de invazia carpilor de la jumătatea sec. III d.C.

Castrul roman este înscris pe lista Monumentelor Istorice ale județului Cluj , elaborată de Ministerul Culturii si Cultelor din România în anul 2004.

Castrul roman Samum

Castrul roman Samum de la Cășeiu, județul Cluj, a fost construit în jurul anului 106, ca și parte a șirului de castre de apărare Moigrad-Porolissum -Tihău - Cășeiu - Ilișua. Castrul a fost construit pe malul râului Someșul Mare, aproximativ la șase kilometri de municipiul Dej și era unul dintre punctele strategice de apărare a Daciei nordice.

Castrul este înscris pe lista monumentelor istorice ale județului Cluj, elaborată de Ministerul Culturii și Cultelor din România în anul 2004.

Castrul roman Potaissa

Cel mai important monument istorico-arheologic al oraşului Turda este castrul roman Potaissa  al Legiunii a V-a Macedonica, de pe platoul numit Dealul Cetăţii. Castrul a fost construit de către această legiune în anul 168.

Pe Tabula Peutingeriana  apare ca Patavissa , între Salinae (Ocna Mureş) şi Napoca (Cluj-Napoca).

Potaissa a fost cel mai mare castru de legiune cu funcţionare îndelungată în Dacia. Cu laturile lungi (de nord şi de sud) de 573 m şi cele scurte de 408 m, uriaşul dreptunghi pe care-l descrie ocupă o suprafaţă de 23,4 ha şi adăpostea 5.000 de militari. Zidurile aveau o grosime de 1,7-2 m, fiind realizate din mortar şi piatră. În faţa zidurilor exista un şanţ cu apă lat de 12 m şi adânc de 3 m . Avea două străzi care se intersectau în cruce (Via Praetoria, Via Principalis) şi patru porţi (Porta Praetoria, Porta Decumana, Porta Principalis Dextra, Porta Principalis Sinistra). Cea mai importantă clădire din castru a fost cea a comandamentului.

În anul 274 Legiunea a V-a Macedonica, împreună cu celelalte trupe romane, s-a retras dinDacia, ulterior pietrele zidurilor fiind folosite de locuitori pentru a construi clădirile şi bisericile.

Castrul a continuat să fie utilizat multi timp după retragerea romană din anul 274 aşa cum stau mărturie numeroasele materiale arheologice din sec.IV-V şi VIII-X descoperite în perimetrul castrului.

Cu prilejul lucrărilor la bazinele de apă din anii 1950-1952 se descoperă urmele unei construcţii din castru, care se va dovedi a fi horrea. Primele cercetări sistematice au fost efectuate la bastionul sud-estic în anul 1958. În anul 1971, cu ocazia construirii noilor rezervoare de apă, au fost reluate săpăturile care de atunci se desfăşoară an de an.

Ruinele castrului au rămas în picioare până târziu în Evul Mediu. Apoi, pietrele fasonate din castrul roman au fost folosite pentru construcţia a numeroase clădiri din centrul Turzii. În castru au fost descoperite mai multe obiecte vechi, cele mai multe dintre ele găsindu-se acum în diferite colecţii şi muzee din ţară, printre care şi în Muzeul de Istorie Turda, sau din străinătate, majoritatea la Budapesta şi Viena.

În punctul „Piatra Tăiată“, la 1,5 km de intrarea în Cheile Turzii, se afla în perioada romană principala carieră a oraşului si a castrului Potaissa. În secolul al XIX-lea, când urmele exploatărilor romane mai erau vizibile, s-au facut observaţii detaliate privind tehnicile de desprindere a blocurilor de calcar şi de avansare în masiv. Din carieră a fost transportată la biserica din satul învecinat Cheia o coloană înaltă de 1,5 m şi cu diametrul de 0,34 m. În carieră şi în împrejurimile sale s-au descoperit ţigle, chei, opaiţe, fragmente ceramice şi mai multe monede. Descoperirile indică existenţa unei aşezări în preajma carierei de calcar.

Prin lucrările de consolidare-conservare efectuate de către Muzeul de Istorie Turda şi Universitatea „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca obiective importante cum sunt: turnul de Nord-Vest, un turn de curtină, porta decumana şi principia sunt astăzi puncte vizitabile.

Castrul roman Potaissa din Turda este înscris pe lista Monumentelor Istorice ale judeţului Cluj , elaborată de Ministerul Culturii şi Cultelor din România în anul 2004. Obiectele descoperite aici sunt expuse la muzeele din Turda, Cluj-Napoca, Aiud, Budapesta şi Viena.

La castru se poate ajunge cu maşina pe două drumuri de access: pe lângă Colegiul Naţional Mihai Viteazul şi dinspre DN1, pe strada Romană.

CASCADA RĂCHIŢELE

Cascada Răchiţele numita si Vălul Miresei este situata peValea Stanciului, in arealul localitatii Răchiţele din comuna Mărgău, judetul Cluj. Este una dintre cele mai frumoase cascade din România. Impresionanta cădere de apă de peste 30 de metrii taie răsuflarea celor care poposesc la baza acestuia. Dar Cascada Răchiţele este o privelişte extraordinara si pe timp de iarna atunci cand peretele stancos ingheata. Totodata pe timp de iarna este un excelent loc de escalada pe 

gheata pentru cei pasionati de acest sport.

Legenda Vălul Miresei

Se spune ca numele de Vălul Miresei vine de la faptul ca demult o mireasa a cazut de pe stancile abrupte din zona unde este cascada iar voalul ei a ramas agatat pe stanci. Acolo nuntaşii s-au oprit si au inceput sa planga astfel formandu-se cascada. In realitate numele s-ar putea atribui formei cascadei care seamana cu un voal.

Cascada Ciucas

Cascada Ciucas este situata in Defileul Hasdatelor, ce prezinta numeroase rupturi de panta, cu repezisuri si cascade. Are o inaltime de circa 5 m. La baza cascadei, intr-o marmita, apa balteste creand un mic lac.

Cascada si lacul Ciucas, atractii turistice naturale de importanta locala, se gasesc pe cursul inferior al Vaii Hasdatii, nu departe de satul Cornesti, la sud-vest de Turda. La Cascada Ciucas se ajunge prin Turda,  Mihai Viteazu, Cornesti, pana la podul  de la Moldovenesti care trece peste Aries. Acolo se face un drum strans dreapta,  coborand pe langa rau, cam 1 km de drum pietruit.  Ajungi  la un pod care iti cam da de gandit daca sa il treceti sau nu cu masina, dar nu e o problema, poate fi trecut, apoi gasiti un loc de parcare, langa o padure de pini.

Lacul Geaca

Lacul Geaca este alimentat de râul Fizeşu Gherlii şi comunică cu celelalte lacuri prin mici canale. Este acceptat pescuitul din barcă fără motor, dar fără a deranja ceilalţi pescari. Este cel mai mare lac dintre cele 7 care sunt în vecinătatea localităţii, cu o suprafaţă de 37 ha.  Accesul cu maşina este facil până la malul lacului unde se poate şi campa foarte bine.

Acces: Cluj-Napoca, Apahida, Căianu, Mociu, Cămăraşu. La ieşirea din Cămăraşu se face stânga pe Dj 109 C şi primul lac pe partea dreaptă este Lacul Cătina, urmat de lacul Tăul Popii şi imediat urmează Lacul Geaca I.

Se poate pescui fără permis de pescuit, cantitatea maximă reţinută fiind de 7 kg. Tarifele sunt de 30 RON/zi şi 30 RON/noapte.

Specii de peşti: Crap, Caras, Şalău, Roşioară, Lin, Biban, Plătică.

Fânațele Clujului

Fânațele Clujului  este o rezervație botanică aflată în preajma municipiului Cluj-Napoca, cu o vegetație specifică zonelor din Asia și Europa răsăriteană.

Rezervația ocupă 75.000 m². Solul bogat în carbonat de calciu, relieful accidentat și climatul plăcut au dus la dezvoltarea aici a unei vegetații de stepă, similară celei din partea sudică a Ucrainei. Au fost identificate aici 450 unități sistemice, printre cele mai valoroase numărându-se xerofilele pontice, cele pontico-mediterane, plantele continental-orientale, ș.a.

Rezervația este cunoscută și ca fiind unicul loc din România unde trăiește vipera de fâneață 

Mănăstirea Sfânta Troiţa

Aşezarea Feleac este pomenită pentru prima dată în documentele vremii în veacul al XIV-lea, mai exact în anul 1367. În localitate a existat o episcopie ortodoxă încă din sec. XV, care a devenit apoi mitropolie. De altfel, biserica episcopală din Feleac a fost construită cu ajutorul material al voievodului Moldovei, Ştefan cel Mare, în preajma anului 1488. Din păcate, datorită vitregiei vremurilor, din acea mănăstire au rămas doar căteva ruine.

Cea mai veche atestare documentară a călugarilor felecani şi, implicit, a Mănăstirii Sfintei Troiţe, datează din anul 1581. Este însă foarte probabil ca originile mănăstirii să fie mult mai vechi, deoarece, un alt document din anul 1597 relatează că în acel an călugării avuseră nevoie de 4.000 de şindrile şi câteva bârne  - cel mai probabil pentru repararea acoperişului - ,  ceea ce lasă să se înţeleagă că începutul construcţiei mănăstireşti se făcuse în urmă cu aproape 50 ani, fapt ce antedatează mănăstirea în jurul anului 1550. Cert este că în 1643, documentele istorice consemnează pentru prima oară la Feleac prezenţa unor călugăriţe. Mai mult decăt atât, spre sfârşitul aceluiaş secol o călugăriţa pe nume Magdalena dăruia mănăstirii un manuscris slavon cuprinzând Faptele Apostolilor.

Viaţa Mănăstirii Sfintei Troiţe de la Feleac a continuat şi în prima jumătate a secolului al XVIII-lea. În primele decenii, a funcţionat aici un mic scriptoriu în care ieromonahul Eustatie Rus avea obiceiul să copieze cărţi liturgice. Din păcate, sfârşitul aşezământului mănăstiresc de la Feleac a venit doi ani mai târziu, în 1785, printr-o decizie a autorităţilor habsburgice.

Dar, în 1991, după aproape două sute de ani de absenţă, Arhiepiscopia Clujului începe demersurile pentru reînfiinţarea mănăstirii Feleac. Astfel, doi ani mai târziu, se oficiază slujba de sfinţire a locului şi a pietrei de temelie pentru noua biserică, în imediata apropiere a bisericii arhiepiscopale. Astăzi, acest locaş de cult este o mănăstire de călugari. Hramul mănăstirii Feleac este "Sfânta Troiţa" şi este sărbătorit pe 14 septembrie.

“Cercetarile arheologice desfăşurate în anii 1988-1990, au scos la iveală urmele fundaţiilor unei biserici de lemn, locaş de cult ce avea un plan treflat, prototip de lungă utilizare în arhitectura mănăstirească din Moldova. Modestă ca dimensiuni, biserica Mănăstirii Sfintei Troiţe, se compunea din absida altarului, în partea de răsărit, apoi naosul cu absidele laterale spre nord şi sud (dintre care vizibilă în săpătura arheologică a fost doar cea din partea de sud) şi pronaosul. În interiorul absidei răsăritene se află o masă a altarului din piatră profilată, iar pe lespedea acesteia, pe grosimea blatului, era incizată o inscripţie slavonă, ce menţiona probabil hramul, data sfinţirii sau de ce nu, ctitorul. Din păcate, acest text s-a păstrat doar fragmentar. În partea nordică a bisericii s-a regăsit o altă fundaţie de piatră seacă, pe care o bănuim rămasă de la clopotniţa lacaşului. În jurul clopotniţei şi a bisericii, mai ales în preajma altarului, dar şi în interior, au fost identificaţi circa 18 monahi. Inventarul mormintelor este extrem de sărac, s-au găsit doar şireaguri de mătănii din os şi sâmburi şi un galon cruciform din pânză cu fir. Alături de biserica de lemn era un complex de clădiri din piatră sau lemn, construită în diferite etape, care au fost folosite ca locuinţe, chilii, ateliere şi alte anexe mănăstireşti.”

Mănăstirea Casiel

Mănăstirea Cășiel-Strâmbu este o mănăstire ortodoxă din România situată în comuna Chiuiești, județul Cluj.

Mânăstirea Cășiel (județul Cluj) a fost ctitorită de călugărul Filip Pahomie Georgiu, în anul 1765 pe pământul părinților săi. Pe banii câștigați în Moldova, călugărul decide să se întoarcă în locul de baștină pentru a construi o mănăstire, ca răspuns la atacurile prozelitiste ale catolicilor în Transilvania. Tatăl său, nobil, era urmaș al voievodului Vaiva Voievod; parte sa de moștenire, optsprezece iugăre de pământ, au fost puse la dispoziția viitoarei mânăstiri. În anul 1832 mânăstirea a ars, dar s-a construit în locul ei alta, și sub activitatea călugărului blăjean Basiliu Bonifaciu mânăstirea a cunoscut o perioadă de înflorire pe o perioadă de douăzeci de ani. Aici a fost și o școală pentru copiii din împrejurimi. În anul 1950, s-au stabilit aici câteva călugărițe având ca duhovnic pe arhimandritul de atunci, Justinian Chira, azi Episcop al Maramureșului și Sătmarului. In anul 1959, mânăstirea a fost desființată.

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a aprobat reînfințarea mânăstirii în anul 1991. Prin activitatea neobosită a stareței Varvara Georgiu, mânăstirea cunoaște o nouă perioadă de înflorire. Actualmente, obștea are 16 viețuitoare, dintre care patru sunt maici iar părinte duhovnicesc este cuviosul părinte Serafim Bădilă. Hramul mănăstirii este Înălțarea Sfintei Cruci, la 14 septembrie.

Actualmente se află în construcție o construcție cu două nivele, circulară, la ultimul etaj fiind prevăzut un paraclis acoperit de o frumoasă boltă.

În biserica mânăstirii, în naos, lângă icoana Maicii Domnului se află o raclă unde se găsesc fragmente de moaște de la șaptezeci și doi de sfinți, inclusiv câțiva stropi din Sângele Mântuitorului Iisus Hristos și un fragment din crucea pe care Acesta a pătimit.

Despre părintele duhovnic al acestei mânăstiri, Părintele Serafim, nu pot spune decât că are inima asemenea unui copil, sufletul plin de iubire iar duhovnicia sa, plină de răspundere și exigență, în așa fel încât nimeni din cei ce vin la dumnealui să nu fi făcut degeaba atâta cale, ci să se întoarcă vindecați, luminați și lucrători plini de râvnă ai Credinței Ortodoxe.