Cetatea Dăbâca

Primele cercetări ale cetăţii aparţin lui K. Hodor, urmate în 1942 de sondajul arheologic al lui K. Crettier şi apoi de o cercetare arheologică amănunţită iniţiată în 1964 de către echipa lui Constantin Daicoviciu.
Prima cetate a fost ridicată în secolul 9 de catre K. Hodor, care a descris în 1837 ruinele cetăţii, presupunea că a fost ridicată pe locul unei cetăţi dacice . Alte voci susţin că cetatea ar fi fost ridicată parţial peste o mai veche aşezare datată secolele VIII-IX. Cetatea secolului IX era apărată cu şanţuri şi cu valuri de pământ.
Arheologii români şi-au concentrat multă vreme eforturile pentru a descoperi elemente care sa ateste textul din Gesta Hungarorum cum că cetatea ar fi reprezentat reşedinţa conducătorului local Gelu. Aceste eforturi au fost in zadar insa si deşi, contrar opiniei arheologului maghiar Bóna, locuirea sitului în secolul al IX-lea a fost confirmată de o serie de obiecte.

Cetatea a fost ridicată în mai multe etape, ea evoluând de la o simplă fortificaţie la cetate de reşedinţă a comitatului Dăbâca, menţionată documentar în 1146, în secolele X-XIV ea jucând un rol important în Transilvania.

A fost distrusă aproape total la invazia tătarilor din 1241, fiind apoi reconstruită. Nu a mai reuşit însă să îşi recâştige importanţa iniţială, rolul ei fiind preluat de cetatea Martinuzzi din Gherla. Pietrele cetăţii au fost folosite la construirea castelului Teleki.Acum resturile cetăţii sunt parţial acoperite.
În 1271 cetatea este dăruită banului Micud, ca răsplată pentru faptele sale de vitejie, donaţie confirmată în 1279 de Ladislau al IV-lea.

Cetatea are formă rotunda şi era formată dintr-un număr de patru incinte fortificate, cu un diametru de 600 m. Este aşezată pe Dealul Cetăţii la o altitudine de 700 metri, pe terasa superioară a văii Lonei şi avea rolul de a menţine controlul asupra drumului de transport al sării de la Sic la Poarta Meseşului.

Vârful este orientat spre nord. Iniţial avea pe latura sud-vestică mai multe valuri de pământ şi şanţuri de apărare, iar pe celelalte laturi palisade de lemn. Palisadele au fost distruse în secolul XI, în urma conflictelor cu triburile de cumani şi pecenegi. intre timp valurile de pământ au fost înălţate suplimentar, iar sistemul de palisade a fost refăcut şi redefinit într-un mod mai complex. Cetatea putea fi accesată prin două porţi, pe latura nordică, respectiv sud-vestică, ambele încadrate de turnuri de lemn.

La sfârşitul secolul XII palisadele sunt înlocuite de ziduri din piatră, turnuri şi donjoane. Zidurile de piatră au lăţimi între 2,4 şi 4 metri şi înălţimi de 3-4 metri.